Primul spital de pe actualul teritoriu al României, s-a deschis în Sibiu pe locul actualului complex de clădiri cunoscut sub numele de Azilul de bătrâni (str. Azilului nr. 4). Casa în care funcţiona aici un spital a fost atestată documentar la 24 iunie 1292.
Au mai existat din documente aşa zisele “lazarete” de izolare a bolnavilor ciumaţi sau leproşi. În 1475 este menţionat documentar la Sibiu un izolator pentru leproşi, într-o clădire a mănăstirii dominicanilor situată în afara zidurilor cetăţii. Pentru femeile sărace şi bolnave sunt menţionate documentar şi două "case de spirit".
De asemenea, este atestată documentar şi prima farmacie din Sibiu şi de pe actualul teritoriu al ţării noastre, în 1494.
Primii medici laici cu studii universitare, practicanţi ai medicinii în Sibiu sunt străini, care acordau asistenţă medicală patricienilor şi clerului.
Dintre aceşti medici amintim pe doctorul Jacob de la sfârşitul secolului XV, iar din secolul următor pe Johann Saltzman, care salvează oraşul de ciumă în 1510.
Faima medicilor sibieni a devenit repede recunoscută, atât în Transilvania, cât şi peste munţi, în ţările româneşti. Dintre medicii sibieni care s-au făcut remarcaţi îi amintim pe Samuel Kolesseri (1663-1732), Andreas Teutsch (1669-1730), primar al Sibiului şi membru în Consiliul de Locotenent al Transilvaniei, Andreas Soterius (1694-1775), care la 1748 a fost numit medic al oraşului , Michail Seivert (1721-1776), Michael Neustadter (1736-1806), Andreas Wolf (1741-1812), cu studii la Viena şi cu doctoratul obţinut în Erlangen şi pe Michael Blassius, profesor la şcoala de moaşe pe care a înfiinţat-o în 1773.
De amintit în 1793 prima carte de medicină românească scoasă la Sibiu de Ioan Piuariu Molnar, numită ‘Sfătuire către studenţii în chirurgie’.
În 1777 Piuariu se stabileşte la Sibiu unde a fost numit „medic oculist al Marelui Principat al Transilvaniei” şi „protomedicus” al Ardealului, rang de frunte în ierarhia medicală a ţării.
Dintr-un raport al său se arată că numai în anul 1786 a vindecat nu mai puţin de 101 cazuri, ceea ce, pentru condiţiile de atunci, este un număr impresionant.

În 25 iulie 1852, în prezenţa împăratului Austriei Franz Joseph I s-a pus piatra de temelie a Spitalului Public, inaugurat în 1857. La sfârşitul sec. XIX şi după 1904 spitalul se va extinde.
Doi ani mai târziu, in 1859 ,se va inaugura şi noul Spital Militar de pe actualul Bd. Victoriei.
În 1863 se dă în folosinţă Spitalul de boli nervoase, sub denumirea de "Ospiciu de alienaţi", devenit mai târziu "Institulul de alienaţi", fiind primul aşezământ de acest fel în sud-estul Europei.
O clinică de Obstretica şi Ginecologie este atestată între 1889-1892 care califica şi femei în meseria de moaşă.
În 1911 Primăria cumpără de la firma Strassenberg terenul din incinta Bastionului Haller pentru a ridica Spitalul de obstretică şi ginecologie cu 80 de paturi şi un internat pentru 40 de eleve ale cursului de moaşă.
În perioada interbelică apar numeroase clinici private. Astfel pe actuala strada C. Noica, Dr. Ernst and Samuel Wachsmann deschid Sanatoriul Wachsmann care după 1947 va deveni Spitalul CFR.
Dr. Nicolae Ittu va deschide în anul 1928 un sanatoriu privat pe actuala stradă Copernic.
În locul Complexului “Speranţa” de pe str. Transilvaniei a existat Sanatoriul de boli nervoase Dr. Gerhard Wermescher.
În 1934 se inaugurează în fostul Sanatoriu Park, clinica Martin Luther, cunoscută sub numele de Spitalul Luther. În 1945 va fi desfinţat, în locul lui deschizându-se Spitalul Asigurărilor Sociale, transformat in Policlinica de copii.
În noiembrie 1936 Dr. Antal deschide pe Constituţiei o clinică privată pentru naşteri şi boli de femei care va funcţiona până la naţionalizare.
Ultimul sanatoriu privat din perioada interbelică va fi deschis în mai 1939 în spatele Şcolii Militare de Infanterie, numit Sanatoriul “Lângă Viţă”.

ALBUM FOTO