Intreprinderea pe care sibienii o cunosc astăzi sub numele de ”Independenţa” a fost înfiinţată în anul 1875 de către maistrul forjor Andreas Rieger. El şi-a transformat în 1868 casa din strada Rosen Anger 20 (astăzi Târgul Peştelui 16) în atelier de forje. Aici a început prin a produce potcoave şi a repara unelte şi maşini agricole simple, alături de activitatea de a potcovi caii.
Concomitent cu aceste activităţi, el comercializa, în calitate de reprezentant, maşini agricole preluate de la firma din Augsburg ”Epple & Buxbaum”, firma la care a lucrat în perioada în care şi-a făcut turneul de ucenic.
Ajungând la concluzia că este mai profitabil să fabrice el însuşi maşini agricole simple, uşor manevrabile şi adaptate condiţiilor geografice ale ţării noastre, Rieger a început prin a fabrica primul plug schimbător cu corman din fier turnat sau cu plinte de oţel, cunoscut sub numele de plugul ”sistem Rieger” şi comercializat în Transilvania sub numele de ”patent Rieger”.
Numele ales de Andreas Rieger pentru întreprinderea sa a fost acela de ”Prima fabrică ardeleană de maşini agricole şi turnătorie de fier”, nume sub care a funcţionat până în 1921.
Cu timpul, gama produselor sale s-a diversificat, rând pe rând, apărând plugul schimbător ”Ruhadlo”, din fier, cu grindei de lemn şi rotile, şi plugul "Bacskái”, cu capul, fierul şi piciorul din oţel, folosit pentru lucrul la terenurile în pantă, precum şi a accesoriilor necesare acestora.
La început a fost construită o turnătorie de fontă şi un atelier de prelucrări mecanice, care au funcţionat într-un şopron din lemn, fiind dotate cu un strung cu pedală adus din Budapesta şi două maşini de găurit. În decursul anilor, fabrica a suportat o serie întreagă de amplificări şi modernizări, a fost înfiinţat un magazin prin intermediul căruia se comercializa fier şi cherestea, amplasat în spaţiile rămase libere prin desfiinţarea vechiului atelier situat pe terenul cuprins între Piaţa Cibin şi strada Tg. Fânului.
Atelierul se afla într-o clădire nouă, în acelaşi spaţiu preconizându-se şi construirea unei fabrici de pile şi a uneia de şuruburi.
Cu începere din 1894, au fost construite noi hale, moderne, după concepţiile şi planurile unor arhitecţi vienezi, pentru realizarea cărora s-au folosit materiale de construcţii de ultimă oră cum erau cărămida, cimentul, sticla, fierul, tabla, aplicându-se tencuială pe ziduri.
Halele construite aveau structuri din fier şi beton ce permiteau realizarea de deschideri mari, cu şarpantă metalică şi acoperişuri din holzzement, ţiglă sau tablă, luminate de ferestre metalice şi de luminatoare.
Intrarea în fabrică a fiului lui Andreas Rieger, Richard, în 1903, şi numirea sa în funcţia de director al acesteia, în 1918, a condus la transformări în structură şi procesul de producţie prin introducerea de noi metode şi tehnici de lucru care au drept urmare mărirea capacităţii de producţie.
Fabrica a fost dotată cu două motoare electrice cu o putere instalată de 13 CP, iar numărul muncitorilor angajaţi a crescut. În locul vechii turnătorii se construieşte una nouă, un atelier de montaj, mărit ulterior, şi o uzină de fontă, iar pe locul vechiului atelier mecanic se ridică două ateliere noi.
Seria extinderilor şi îmbunatăţirilor continuă prin mărirea turnătoriei, mecanizarea şi perfecţionarea metodelor de turnare în forme finisate, iar cele două cuptoare de topire cu cupolă au fost completate cu un cuptor rotativ cu gaz. În acelaşi timp se diversifică şi gama de produse de la pluguri, grape, maşini manuale şi tractate cu animale pentru semănat grâu şi porumb, tocătoare de sfeclă şi furaje, maşini de bătut porumb, maşini textile manuale, precum darace şi piue, piese de îmbinare, hidranţi subterani şi supraterani, capace de scurgere, capace de cămine, cişmele de stradă, etc.
Calitatea şi competitivitatea produselor Rieger a fost recunoscută de târgurile din ţară şi străinătate, unde s-au obţinut medalii şi diplome (Sibiu - 1869, Braşov - 1874, Rupea - 1875 şi Seghed - 1876).
În anii primului război mondial, fabrica a fost militarizată, trecându-se la producţia de echipament militar necesar frontului.
În anul 1921, s-a înfiinţat societatea anonimă ”Fabricile de maşini Andreas Rieger S.A.” (”Andreas Rieger A.G. Maschienenfabriken”), cu participarea Băncii Româneşti, a unui consorţiu german şi prin asimilarea fabricii vecine şi concurente ”Prima turnătorie de fier şi fabrica de maşini agricole”, înfiinţată de către Samuel Wagner, care la data aceea devenise falimentară.
În noua formulă, Banca Românească juca un rol doar în consiliul de conducere, iar Richard Rieger este directorul societăţii. Banca mai avea şi rolul de a asigura comenzi de lucru pentru fabrică, prin intermediul ei încheindu-se un contract cu Direcţia CFR Cluj, pentru repararea de locomotive şi vagoane, pentru această activitate construindu-se un atelier special.
În cursul aceluiaşi an a fost înfiinţată prima şi unica fabrică de pile din ţară care producea pile, raşpile şi potcoave, fiind dotată cu maşini unelte aduse din străinătate. Diversificarea producţiei fabricii continuă realizându-se şi unelte pentru mica industrie precum mori cu ciocane, macarale, pompe, ferăstraie mecanice, batoze, motoare şi selectoare, pe lângă producţia tradiţională de utilaje gospodăreşti.
Banca Românească se retrage din societate, în 1927, vânzând lui Richard Rieger pachetul său de acţiuni, acesta devenind acţionar majoritar. Pentru cumpărarea acţiunilor, Richard s-a împrumutat de la Hermannstädter Sparkasse. Alegerea nu s-a dovedit a fi una fericită deoarece, pentru că nu şi-a achitat datoriile, el a pierdut câteva imobile, împreună cu fabrica de pile şi comerţul cu cherestea, rămânându-i o datorie de 8 milioane de lei, pentru care trebuia să-şi găsească un creditor. Cu ajutorul politicianului dr. Petru Groza, acesta a fost găsit, Postsparkasse plătindu-i datoriile. În ciuda acestor greutăţi, în anul 1938, fabrica a produs, prin asimilare, cinci tipuri de motoare cu aprindere prin scânteie şi Diesel, folosite la punerea în mişcare a maşinilor de treierat, iar din Anglia a asimilat producţia de maşini textile, fabricând maşina de ţesătorie ”Wolf”.
Anul 1939 reprezintă intrarea în fabrica a celei de-a treia generaţii de membri ai familiei Rieger, prin dr. ing. Hanspaul Rieger, fiul lui Richard, absolvent al unui institut de maşini agricole, care a participat alături de tatăl său la conducerea fabricii până în anul 1948, când fabrica a fost naţionalizată. Conducându-se după deviza ”ordine şi înfrumuseţarea fabricii”, Hanspaul impune un nou stil de muncă şi un nou plan de dezvoltare al acesteia. El demolează vechea hală de reparat locomotive şi vagoane, construind în locul ei una nouă din cărămidă şi a realizat cele mai mari obiective ale fabricii legând hala pentru unelte agricole de hala de montaj şi de hala de tâmplărie printr-o nouă clădire. De asemenea, a mărit curăţătoria de piese turnate şi turnătoria, care au fost dotate cu camere de uscare şi buncăre pentru nisip şi material.
În perioada 1938-1939 s-a înregistrat un vârf de producţie şi s-au fabricat cuve mari de 11.000 kg / bucată, la cererea societăţii ”Solvay” din Turda, iar forţa motrice instalată era de 690 CP.
În perioada interbelică, produsele fabricii au fost expuse la târgurile de mostre din Sibiu, fiind comercializate nu doar în întreaga Românie, prin reprezentante, ci exportate şi în Turcia, Rusia, Basarabia şi Bucovina. Un mare succes înregistrau maşinile textile, iar în Transilvania, maşinile agricole erau comercializate prin intermediul Asociaţiei Agricultorilor Saşi, secţiunea de maşini, care le prelua de la firmă şi le vindea ţăranilor.
La 10 septembrie 1942, au fost puse bazele Societăţii Comerciale ”«Ingrico» ing Richard Rieger SA, cu sediul în Sibiu şi o sucursală la Timişoara, cu obligaţia de a înfiinţa sucursale ”în tot cuprinsul ţării”. Aceasta trebuia să se ocupe de comerţul angro şi en detail cu maşini agricole, de lăptărie, textile, de gospodărie şi de tot felul de maşini şi aparate de orice fel de materiale tehnice, unelte şi autovehicule indigene şi importate, comenzi de import şi export, precum şi de reprezentare de firme autohtone şi străine. Dacă anii celui de-al doilea război mondial afectează fabrica prin militarizarea producţiei, anul 1944 aduce desfiinţarea filialei din Timişoara şi apoi a societăţii, iar la 11 iunie 1948 are loc naţionalizarea. Numele societăţii se schimbă în ”Uzinele Independenţa” şi se produc o serie de comasări (cum este cea cu fosta uzina ”Virola”, înfiinţată în 1855 de către Friederich Fabritius) şi construirea de secţii noi.

ALBUM FOTO